La Pietrari s-a desfășurat etapa locală a concursului „Vâlcea, colț de rai”, un prilej de a pune în valoare talentul, creativitatea și dragostea participanților pentru frumusețile, tradițiile și valorile județului Vâlcea.
Îi felicităm cu bucurie pe toți participanții pentru implicare și pentru lucrările deosebite, iar câștigătorilor le dorim mult succes la etapa următoare!
Câștigătorii etapei
Secțiunea DESEN:
ALES26
Ali2026
Asi2026
Sia2026
Secțiunea PROZĂ:
ALEX2026
Numărul 476
În 1944 iarna căzuse grea peste valea pârâului Otăsău, însă adevăratul îngheț nu venea din stroabele munților, ci din pricina faptului că scrisorile de pe Frontul de Est soseau din ce în ce mai rar.
Printre cei plecați erau și Gheorghe și Alexandru, doi flăcăi din Pietrarii de Sus.
În August, deși se dăduse ordinul de întoarcere a armelor, Armata Roșie a continuat să captureze peste 97.000 de militari români ca prizonieri de război. Printre ei se aflau și cei doi flăcăi, care au fost urcați în bou-vagoane fiind trimiși la mii de kilometri, în Rusia, intrând în rețeaua administrativă a lagărelor speciale NKVD-MVD.
Au fost repartizați în Lagărul cu nr.476 din regiunea Sverdlovsk, unde prizonierii erau complet privați de protecția statului de origine. Clima siberiană era greu de suportat, iar mâncarea lor de zi cu zi era pâine neagră cleioasă și o supă apoasă. Zilnic, românii erau puși la munci grele, trimiși în batalioane de muncă, la tăiat de bușteni în taiga sau în minele de cărbune.
Într-o zi cumplită de ianuarie, Alexandru s-a prăbușit sub greutatea unui trunchi de mesteacăn, cu puterile sfârșite. Paznicii sovietici au vrut să tragă cu armele, dar Gheorghe s-a aruncat în fața lor, l-a luat în spate și l-a tras în baracă. Alexandru a supraviețuit miraculos, iar ca să păcălească deznădejdea care îi cuprindea, Alexandru și Gheorghe își aduceau aminte de cântecele și jocurile horelor din sat, de frumusețea fetelor lăsate în prag cu ochii înlăcrimați, de râsetele de la Aolică Mare, de Colindeți și de sclipirea nucilor poleite și lumânărilor din bradul de Crăciun. Doar dorul de casă și de satul în care crescuseră era singura lor scăpare de moarte.
Mulți dintre camarazii lor vâlceni nu au putut rezista iernilor geroase. Supraviețuirea celor doi curajoși a fost o bucurie de nedescris atunci cand, în toamna anului 1948, sprijinindu-se unul de altul, Gheorghe și Alexandru, sleiți de puteri, au fost îmbarcați în trenuri cu destinația spre România. Trenul s-a oprit în Lagărul de carantină din Focșani. Când, în sfârșit, au coborât din tren în gara din Vâlcea erau ca niște umbre, slabi și cu hainele zdrențuite atârnând pe trupurile scheletice.
Sprijinindu-se în toiage de alun, au trecut puntea peste Otăsău, s-au lăsat amândoi în genunchi și au început să plângă de bucurie, lăsând lacrimile să cadă pe pământul reavăn pentru care înduraseră atâtea, întorcându-se teferi din iadul siberian, mărturie vie a curajului și demnității.
Poveste adevărată?! Legendă?!
Nu pot știi! Ce știu este că țin în mâini, pe holul bibliotecii noastre, o fotografie cu bărbați numai piele și os, îmbrăcați în uniforme dungate, ce cară o grămadă de pietre pe o targă, iar pe verso stă scris cu mâna tremurândă... Lagărul 476.
IASMI2026
Pietrari – acasă, în colțul meu de rai
Sunt locuri pe care le vizitezi și locuri pe care le porți în suflet. Pentru mine, Pietrari-ul este unul dintre acele locuri pe care nu le poți uita, pentru că aici fiecare deal, fiecare casă, fiecare uliță și fiecare anotimp spun câte o poveste.
Diminețile au aici un farmec aparte. Soarele se ridică încet peste dealuri, iar satul prinde viață. Se aud glasuri de oameni care strigă peste deal, cântecul păsărilor și uneori, clopotele bisericii, care par să cheme la păstrarea unei lumi ce nu trebuie uitată.
La Pietrari trecutul și prezentul se întâlnesc. Bătrânii păstrează în amintire povești despre vremurile de odinioară, despre sărbători, despre munca de zi cu zi și despre obiceiurile pe care le-au primit la rândul lor, de la părinți și bunici. Iar noi, cei de astăzi, avem datoria de a le asculta și de a le duce mai departe
Tradițiile nu sunt doar lucruri din trecut. Ele sunt obiceiurile noastre. Le regăsim în sărbători, în portul popular, în cântece, în bucate pregătite după rețete vechi, în poveștile spuse de bunici, în ascunsele legende ale locului și în felul în care oamenii se adună toți și se bucură unii de ceilalți.
Dar pentru mine Pietrari înseamnă și... copilărie.
Înseamnă drumuri pe care am alergat fără să mă uit la ceas, veri cu miros de iarbă cosită, flori culese cu grijă, jocuri, prieteni și râsete. Înseamnă glasul bunicilor, mâinile lor harnice și acele zile simple care, fără să ne dăm seama atunci, aveau să devină cele mai frumoase amintiri.
Poate că frumusețea unui loc nu stă în cât de cunoscut este, ci în cât de mult poate însemna pentru oamenii care îl numesc „acasă”.
Iar Pietrari-ul meu este un astfel de loc.
Este un sat cu povești, cu tradiții, cu oameni și cu suflet. Este locul în care trecutul ne învață cine suntem, prezentul ne oferă bucuria de a trăi, iar viitorul ne cheamă să păstrăm ceea ce avem mai de preț.
Dacă ar trebui să descriu ce reprezintă pentru mine folosind un singur cuvânt, aș spune: amintiri.
Pentru că amintirile rămân mereu în căpușorul tău! Iar acasă ..
Acasă este locul în care îți sunt rădăcinile, în care ți-ai lăsat pașii copilăriei și în care, oriunde ai pleca, o parte din tine se va întoarce mereu.
Pietrari este pentru mine mai mult decât un punct pe hartă.
Este amintire, tradiție, copilărie și dor.
Este locul în care inima mea știe să spună, fără cuvinte:
Acesta-i ,,colțul meu de rai”
Secțiunea LEGENDE:
ALEX2026
Legenda fugarilor din Călmățui
Se spune că, acum mai bine de cinci sute de ani, pe vremea când năvălirile tulburau satele și îi sileau pe oameni să-și părăsească gospodăriile, câteva familii din ținutul de câmpie al Pietrei Călmățui și-au luat puținele lucruri pe care le puteau duce și au pornit în căutarea unui loc mai sigur.
Au mers zile întregi, ascunzându-se prin păduri și urmând cursurile apelor, până când au ajuns pe Valea Otăsăului. Aici, dealurile împădurite le-au dat sentimentul că, în sfârșit, sunt feriți de primejdii. O parte dintre fugari s-ar fi oprit mai la sud, la Păușeștii de Otăsău, iar ceilalți au ales locurile înalte și liniștite din apropiere.
Bătrânii povestesc că acești oameni ar fi dat naștere, cu timpul, unei așezări care avea să fie cunoscută sub numele de Pietrari. Poate numele amintea de locurile de piatră din care veniseră, poate de stâncile și pietrele întâlnite aici, poate de temeliile înalte ale caselor. Nimeni nu mai știe cu siguranță. Dar povestea a rămas.
Printre familiile așezate în noul sat se aflau și doi verișori, Ionică și Mihăiță. Erau aproape nedespărțiți și, cum se întâmplă cu băieții curioși, rareori puteau fi găsiți stând cuminți pe lângă casă. Ba cercetau pădurile, ba urmăreau pâraiele, ba întrebau bătrânii despre toate locurile care li se păreau misterioase.
Într-o dimineață, au auzit oamenii vorbind despre Crucea de Piatră, ridicată sus, deasupra drumurilor și a satului.
— Mergem s-o vedem? îl întrebă Ionică pe vărul său.
— Mergem, dar să ne întoarcem înainte de lăsarea serii, răspunse Mihăiță, care era ceva mai cumpătat.
Au pornit la drum fără să spună prea multe acasă. Numai că drumul li s-a lungit de la o oprire la alta. Când găseau ghinde frumoase, le adunau. Când vedeau mure coapte, uitau de timp. Iar dacă întâlneau vreo băltoacă, Ionică nu putea trece pe lângă ea fără să sară drept în mijlocul ei.
După ore bune de mers, cei doi au ajuns la Crucea de Piatră. Cuvinte într-o limbă necunoscută stăteau scrise pe fața dinspre răsărit. Doar anul era de înțeles - 1737!
S-au oprit fără glas.
Crucea se ridica semeață înaintea lor, iar de jur împrejur se deschideau dealurile Pietrarilor, acoperite de păduri și luminișuri. În clipa aceea, băieții au uitat și de oboseală, și de foame, și de drumul lung.
— Parcă păzește satul, șopti Mihăiță.
Ionică nu răspunse. Privea crucea și, pentru prima dată în ziua aceea, stătea nemișcat.
Au rămas acolo o vreme, apoi au pornit spre casă. Dar la coborâre, Ionică, nerăbdător ca întotdeauna, o luă la fugă.
— Ionică, mai încet! strigă Mihăiță.
Prea târziu.
Băiatul alunecă pe pietre, căzu și își scrânti piciorul. Când încercă să se ridice, durerea îl făcu să se așeze la loc.
— Eu nu mai pot să merg...
Mihăiță se uită spre drumul lung care îi despărțea de casă, apoi spre vărul său.
— Atunci te duc eu.
L-a ridicat cum a putut și, când în spate, când sprijinit de umăr, l-a purtat o bună parte din drum. Au mers încet, oprindu-se din când în când să-și tragă sufletul. Soarele cobora deja după dealuri când au zărit primele case.
Acasă îi așteptau părinții, speriați și supărați.
Au fost certați zdravăn pentru că plecaseră fără să spună unde se duc, dar, văzând piciorul lui Ionică și cât de obosit era Mihăiță, mânia părinților s-a mai domolit. În seara aceea, cei doi au înțeles că nicio aventură nu valorează cât grija celor care îi iubesc.
Oricine ar fi crezut că întâmplarea îi va cuminți.
Dar a doua zi, dis-de-dimineață, curiozitatea le-a dat din nou târcoale.
De data aceasta au pornit spre biserica de la Schit. Drumul era mai ușor decât cel spre Crucea de Piatră, iar Ionică mergea încet, sprijinindu-se într-un băț.
Când au ajuns, au rămas iarăși uimiți. Bisericuța micuță părea ascunsă de lume, liniștită între dealuri. Deasupra ușii, o plăcuță amintea anii în care fusese ridicată:
1742–1744.
Au intrat cu sfială.
Picturile de pe pereți, chipurile sfinților și lumina slabă care pătrundea înăuntru i-au făcut să uite de toate poznele lor. Pentru câteva clipe, nici măcar Ionică nu a mai avut chef să alerge sau să pună mâna pe ceva.
La întoarcere, cei doi au privit altfel locurile prin care treceau. Dealurile, pădurile, crucea și biserica nu mai erau doar locuri bune pentru aventuri. Erau urmele celor care trăiseră acolo înaintea lor.
În seara aceea, Ionică și Mihăiță le-au mulțumit lui Dumnezeu că familiile lor ajunseseră într-un ținut atât de frumos.
Iar bătrânii spun că, de atunci, oamenii din Pietrari și-au învățat copiii și nepoții să nu uite niciodată de unde au venit înaintașii lor: oameni care fugiseră din calea primejdiei, dar care găsiseră pe Valea Otăsăului un loc în care să-și ridice din nou casele, să așeze cruci de hotar, să ridice biserici sfinte, să-și crească pruncii și să înceapă o viață nouă.
Și poate că, atunci când urci astăzi spre Crucea de Piatră și privești peste dealurile Pietrarilor, dacă este liniște, poți auzi în foșnetul pădurii pașii celor doi băiețandri năzdrăvani sau glasurile îndepărtate ale primilor fugari din Călmățui.
